joi, 4 septembrie 2014

Interviu cu combatantul si scriitorul Anatol Munteanu

  
 ANATOL MUNTEANU: „Între sacrificii şi trădare, oştenii războiului moldovean au ales apărarea ţarinei străbune, după conflagraţie s-au pomenit că sunt... daţi uitării de toate regimurile ce au guvernat şi guvernează Moldova de astăzi” 
  
Orice război are un început şi desigur, un sfîrşit. Aşa a fost să se întîmple în anii 1990-1992, când fragila republică între malurile Prutului şi Nistrului s-a pomenit antrenată într-un măcel internaţional. Cineva poate să-mi reproşeze ”n-a fost război internaţional, ci mai bine spus, unul fraticid”. Oare aşa să fie? Desigur, că nu.
Am încercat să găsesc răspuns la aceste şi mai multe alte întrebări, susţinînd un dialog cu dl. doctor în ştiinţe, colonel (r) Anatol MUNTEANU, veteran al Războiului pentru apărarea Independenţei şi Integrităţii teritoriale  1991-1992 a Republicii Moldova, distins cu medalia „Meritul Militar”, ex - specialist militar în Ministerul  de Interne al Romăniei.
      Veteranul de război Anatol Munteanu este bine cunoscut în rîndurile foştilor combatanţi. Este autorul a trei volume importante:  „Românii de la Est. Războiul de pe Nistru(1990-1992)", Bucureşti, 2004, „Sacrificii şi trădare. Războiul de succesiune din Republica Moldova(1990-1992)”, Bucureşti, 2005 şi trilogia curentă  „Sacrificii şi trădare”  Bucureşti, 2012,  prin care ca un fir roşu se perindează evenimentele dramatice din anii 1990-1992.
 FIŞIER:
Colonelul dr Anatol MUNTEANU s-a născut la 16 iulie 1948 în comuna Volintir, judeţul Tighina, Republica Moldova. Părinţii: tatăl Munteanu Ilie, născut în 1918, participant în războiul pentru desrobirea Basarabiei între 1940-1944, luptând la Odesa, Sevastopol, Simferopol,  Novorosiisk, Kaukaz. Mama – Munteanu  Ana, născută în 1918, casnică.
În anul 1969 absolva Şcoala Militară din Livov, Ukraina,  urmată de Facultatea de construcţii a Universităţii Tehnice din Moldova (1975), evaluată în Romănia în 1996; Şcoala Superioară a Ministerului de Interne din Moscova. Doctor în ştiinţe tehnice (1987), echivalat cu titlul de doctor  în ştiinţe tehnice în Romănia ( 1996).

            -Domnule Anatol Munteanu, s-au scurs mai bine de  un deceniu, de cînd  au încetat duelurile  sîngeroase ale Războiului pentru apărarea Independenţei şi Integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Ce amprente v-a lăsat această conflagraţie internaţională, desfăşurată, la „poarta Europei”, adică  în Basarabia ?
- Sincer să fiu, dragă Andrei, cu mult mai uşor mi-a fost să aştern  pe hîrtie gândurile şi retrăirile mele, cele văzute, simţite, durute, povestite de camarazii de luptă, adică de mulţi dintre voi, decît să răspund la întrebări. Şi totuşi, mă voi strădui să dau căteva răspunsuri, deoarece este mult de spus, sunt lucruri despre care s-a tăcut, se mai continua să se tacă. Eu însă nu doresc să tac. Deoarece  prea multe lucruri despre acest război, politicienii de ieri şi de azi  le muşamalizează, încearcă să  ne supere pe noi, formându-se, desigur, tot cu concursul veteranilor de război, o puzderie de organizaţii de veterani de război. Astăzi, fiecare structură  militară are, dacă nu mă înşel, organizaţia veteranilor Războiului pentru Independenţă. Ca până la urmă să sufere, nu veteranii de război din Chişinău, ci anume, acei care au fost luaţi de la plug,  de la ferme, din şcoli, referindu-mă şi la mulţi profesori şcolari, la studenţi, etc.     
- În volumul „Războiul din Republica Moldova 1990-1992”, editat la Bucureşti, 2004, vorbeşti despre  durerea Basarabiei de pînă la 1812, după 1812 şi pănă în prezent. V-au fost  utile arhivele basarabene şi româneşti. Poate ai descoperit ceva nou, pentru noi, cei dintre Prut  şi Nistru?
- Primul volum s-a scris nu chiar atît de simplu, informaţia fiind destulă, aşa mi s-a părut la  prima vedere. Şi totuşi, am izbutit, graţie şi vouă, camarazilor mei de luptă, anume să-i numesc pe generalii Anton Gămurari, Nicolae Petrică, Valeriu Troienco,  Ion Costaş, coloneii Leonid Karasiov, Anatol Caraman,  Eduard Maican, Valentin Cehodari şi mulţi alţi ofiţeri comandanţi, printre care şi orheienii voştri  ca acelaşi  Anatol Caraman, despre care, altfel fie spus, am aflat de la tine însuţi, că nu  este altul nime, decît nepotul legendarului deputat al Sfatului Ţării Anton Caraman, cunoscut  de istorici şi sub numele de Caraiman, care a votat Măria Sa, Unirea cu Patria Mamă la 1 decembrie  1918, acelaşi colonel Valeriu  Motângă, tot un legendar combatant şi comandant de fulgerişti, Mihai Moraru, comisar-legendă, dar care este dat uitării de toţi, acelaşi Vasile Stelea, comandantul voluntarilor orheieni, printre altele, a unicului detaşament de voluntari ce poartă numele Domnitorului Moldovei Vasile Lupu, colonelul de interne, fostul  fulgerist Andrei Ţurcanu, aceiaşi ofiţeri neînfricat cum sunt Vasile Romani, Vasile Guzun, Iurie Berghii, Anatol Zagorodniuc, care printre altele  mai este şi fost deportat, Vasile Mustea şi mulţi, mulţi alţii care m-au încurajat, m-au ajutat în  selectarea materialelor pentru ambele volume şi cărora le aduc plecăciunile mele.
Cât priveşte istoria Basarabiei pot spune doar un singur lucru. Cine mai bine, decît noi, basarabenii, am cunoscut calvarul nedreptăţilor, survenite de pe urma „eliberatorilor”. Deoarece în scopul păstrării colosului  de pretenţie universală, cum era URSS, au fost organizatre  10 confruntări militare majore în cele 170 zone  de conflict. S-au folosit toate mijloacele posibile, de la  minciuna sau fals istoric, dezinformarea, şantaj politic şi economic, pînă la agresiune psihologică, ideologică,  diplomatică,  politică şi militară. Ca să  deschidem parantezele, aduc doar un singur argument contra Rusiei Sovietice şi Colosului rus de azi. În acest scop, ruşii practicanţi în războae şi conflicte militare au antrenat Armata tactică a 14-a , dislocată în Estul republicii într-un conflict militar.
    - Ce prezenta acest colos militar rusesc?  
          - De fapt Armata a 14 nu reprezintă o noutate pentru România şi Basarabia. Se află pe teritoriul dintre Bug şi Nistru încă din secolele XVIII–XX. Deşi avea cartierul militar, fie că la Uman, fie că la Cernăuţi, apoi sub Balta, de fiecare dată, transformându-se, în armată, fie că în mare divizie, practic  prezenta aceiaşi putere de armată bine dotată, cu efectiuv şi armament de luptă. Dacă în secolele XIX- XX această mare unitate militară reprezenta 18-20 mii de efectiv, apoi în deceniul nouă al secolului al XX-lea era alcătuită din  3000 ofiţeri şi peste 10.000 de soldaţi şi rezervişti. Dar mai era şi latura politică făţişă a politicalei ruse, cînd una se spunea şi alta se făcea. Pe de o parte, Rusia susţinea oficial, politica Chişinăului, iar pe de altă parte,  militarii, chipurile, „nesupunîndu-se” ordinilor militare, continuau să susţină direct regimul anti Snegur de la Tiraspol. Dacă e să vorbim despre influenţa militară a Rusiei în zona conflictului, aici ar trebui să facem o remarcă. Prezenţa militară rusească în regiune nu era o noutate pentru guvernarea democratică de la Chişinău. Deoarece mari unităţi militare ruseşti erau pretutindeni: de la Cahul spre Bălţi, de la Floreşti spre Dubăsari, de la Rîbniţa spre Tiraspol. Şi ar trebui să accentuam încă un detaliu important: Nu este vorba despre micile unităţi militare ca batalioane, companii. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, este vorba de regimente, divizii, unităţi ale trupelor speciale Alfa, OMON militar şi miliţienesc, trupe specializate aeropurtate, unităţi de rachete etc.
- Putem numi câteva unităţi  militare ale fostei URSS, trecute sub protejarea Rusiei, dislocate pe teritoriul Republicii Moldova? 
- Desigur. Vom demonstra prin fapte concrete. Se cunoaşte faptul că  pregătirea Rusiei pentru război împotriva României începuse la 15 iunie 1940, odată cu crearea de către clica stalinistă aşa-numitului Front de Sud, care era format din Armatele 5, 9 şi 12, sub comanda militarului de talie generalul Gheorghi K. Jukov. Fiind concentrate 32 divizii de infanterie, 2 divizii infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi  tancuri,  3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 16 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane de artilerie. Care era situaţia în anul 1991? La începutul anilor 90 armata sovietică din regiunea de est a Republicii Moldova  număra peste 3000 de ofiţeri  şi specialişti militari calificaţi şi un efectiv de peste 12.000 de militari în termen şi cadre de bază pe contract. În componenţa armatei era vestitul  depozit militar de la Colbasna care se întîndea pe o suprafaţă de 132 ha, cu 428  încăperi speciale cu subsoluri, unde  se găseau depozitate următoarele elemente de luptă: 87 vagoane obuze pentru instalaţiile „Grad” şi „Uragan”; 56 vagoane cu obuze pentru instalaţiile de artilerie tip „Gaubiţa” 152 mm¸31 vagoane de obuze pentru artilerie 203 mm; 14.000 obuze teleghidate tip „Maliutka”; aruncătoare de mine cu 3.000 lovituri, peste 200 tancuri tip 64B şi T-72; peste 250 autovehicole blindate tip BTR, BMP, MTLB; 220 sisteme rachete, 16 maşini speciale cu instalaţii de rachete tip „Grad”; peste 100 tunuri artilerie grea; 390 bucătării de companie, 7 fabrici  mobile pentru păine, 3 complete spitale militare unde se puteau opera imediat la peste 20.000 de combatanţi. Parcul auto al Armatei a 14-a număra  peste 2000 de maşini de diferite tipuri. Totodată, aici erau unităţi militare de elită: Divizia IM 59  de gardă „Kramatorsk”;, Diviza 51 IM, Regimentele artilerie, Brigada  pentru protecţia civilă. Zeci de batalioane unităţi de elită tip Alfa, OMON, Dnestr. Vreau să spun că la 1 ianuarie 1992 aşa-zisa armată transnistreană număra peste 8 0000 de gardişti şi cazaci. Numai vestitul regiment Dnestr număra peste 5000 de persoane bine înarmate şi dotat cu tehnică  performantă de război furată din unităţile armatei ruse.
- Sunteţi nu numai  un adevărat patriot, apărător al Neamului, Ţării şi Tricolorului, care cu arma în mână aţi apărat Demnitatea, Integritatea şi Independenţa noastră. Vă mai cunoaştem şi ca publicist şi scriitor, un mare documentarist. V-a reuşit  publicarea câtorva  cărţi documentare de spre războiul ruso-moldovenesc. Despre ce le vorbiţi cititorilor?
 - Într-adevăr,  războiul ruso-moldovenesc  nu m-a lăsat să fiu indiferent  faţă de problema identităţii noastre, soarta veteranilor de război, a familiilor celor căzuţi în lupte cu separatismul rus-transnistrean, pe de o parte, şi de separatismul moldovenesc, pe de altă parte. M-am străduit să fiu  cât mai bine informat, documentat, şi să scriu realitatea, fie ea cât de dureroasă ar fi.
- V-a reuşit?
- La părerea mea, cred că da. Deoarece voi mi-aţi fost  „materialul documentar şi factologic”. Am lansat volumele de carte: Anatol Munteanu, Nicolae Ciubotaru. Românii la Est. Războiul de pe Nistru (1990-1992), Editura AGER Economistul, 2004,  colonel dr. Anatol Munteanu. Sacrificii şi trădare. Războiul  de secesiune din Republica Moldova(1990-1992), Bucureşti, 2005 şi ultimul volum colonel Anatol Munteanu, Sacrificii şi Trădare şi Libertate, Bucureşti, 2012. Am descris realitatea, chiar şi fie pe unele locuri, subiectivă, a comportamentului  eroic al soldaţilor, ofiţerilor moldoveni în timpul luptelor. Am vorbit cu mândrie despre Eroii Neamului, adevăraţii luptători, acolo pe front, cât şi aici, după război, a cavalerilor ordinului „Ştefan cel Mare”, oreheienii tăi: Anatol CARAMAN, Valeriu MOTÂNGĂ, Constantin BUSUIOC, Stanislav BUZU, Gheorghe DELEJAN, Fiodor ŞALIN, Mihai MORARU, Valeriu BRICEAG, Cezar ROMAN, Grigore GODOROJA, Ion PANŢA, Ion DIGORI, cât şi voi, Vasile ROMAN, Vasile STELEA, Vasile MUSTEA ş.a.m.d. Despre eroismul acestor bravi bărbaţi citiţi în  paginile cărţilor mele, şi, anume:  în paginile 175, 176-178 – despre DV „Domnitorul Moldovei Vasile Lupu” Orhei” din cartea  „Anatolie Munteanu, Niocolae Ciubotaru. Războiul de pe Nistru(1990-1992) ;  pag. 199-193 din volumul  „colonel dr. Anatol Munteanu. Războiul de secesiune din Republica Moldova, Bucureşti, 2005 cât şi în paginile 145-150, 155; 165; 175 din trilogia Trădare şi Libertate, Bucureşti, 2012. Mă bucur că orheienii au fost acei adevăraţi urmaşi ai arcaşilor Domnitorului  Ştefan cel Mare şi Sfânt.  Ei mi-au insuflat  încrederea  că în Moldova basarabeană mai sunt adevăraţi stegari ai Neamului Românesc. Vreau să spun că aţi avut un comportament de înaltă bravură  militară acolo, pe frontul transnistrean. Şi acum mă mândresc cu voi, orheienii.
- Domnule Anatol Munteanu, ce le-aţi  spune  tineretului de azi?
- Să  cinstească faptele măreţe şi de eroism  ale celora care au apărat ţarina străbună cu arma acolo, pe frontul transnistrean şi care mai apoi în anii 1992-2013 sunt  printre stegarii neamului  român basarabean.  E păcat că în cărţile de istorie, ba chiar şi de literatură artistică nu găsim nimic despre Eroii Moldovei, cavalerii Ordinului Republicii, ordinului „Ştefan cel Mare” şi ordinului „Credinţa Patriei”, Medaliilor „Meritul Militar” şi „Pentru Vitejie”.

A intervievat Andrei CALCEA, veteran de război, publicist.